Pasari

Pasarile sunt vietuitoare cu sange cald, care depun oua. Toate sunt acoperite cu pene, avand aripi de diferite dimensiuni.

Exista peste 9000 de specii de pasari in intreaga lume. Dintre aceste specii, mai mult de 2500 traiesc in jungla, avand moduri diferite de trai si hrana. Evoluate din reptile, pasarile depun oua care sunt colorate in diversi pigmenti pentru camuflaj, reducand astfel riscul de a fi gasite de pradatori.

Randunica

Binecunoscuta randunica, numita si vestitoarea primaverii face parte din familia Hirundinidae si este o pasare de dimensiuni mici. Randunica are o dimensiune de 13 – 20 de cm si traieste in Asia, Africa, America de Nord si Europa. Dintre toate speciile, cea mai cunoscuta este randunica domestica (hirundo rustica). Aceasta are pieptul alb, capul de culoare negru-albastrui, iar corpul i se termina intr-o coada formata din doua pene lungi si subtiri.
Randunica isi construieste cuibul in locurile in care poate gasi cu usurinta hrana, aceasta constand in musculite, libelule si tot soiul de insecte. Felul in care isi amplaseaza cuibul este foarte interesant deoarece ii dau o forma semicirculara, unind pietricele intre ele cu mal. De asemenea, cuibul este captusit cu paie si puf pentru a oferi cat mai mult confort puilor, iar construirea adapostului dureaza aproximativ o saptamana.

Ciocanitoare

Poate fi intalnita in toate padurile de pe glob, exceptie facand Antarctica si Australia. Locuieste singura, in cuiburi formate in scoarta copacilor.
Este foarte folositoare livezilor, dumbravilor si padurilor, pentru ca distruge o serie de insecte daunatoare. Mai este cunoscuta si sub denumirea “doctorul padurilor”.

Culoarea penajului ciocanitorii este neagra sau maro, cu pete portocalii sau rosii. Aceste pasari se gasesc in numeroase specii (aproximativ 200), marimea acestora variind foarte mult, astfel ca “ciocanitoarea imperiala” care traieste in Mexic ajunge la 56 de cm, in timp ce exemplarul din Japonia atinge inaltimea de doar 15 cm.Pentru a se mentine in copaci si a face adevarate cascadorii ciocanitoarea este ajutata de picioarele care se termina cu gheare ascutite si de o coada elastica si solida, necesara pentru a-si mentine echilibrul. Cu ciocul ascutit, lung si foarte tare sfredeleste coaja copacilor, in timp ce limba lipicioasa si lunga de cativa cm cerceteaza fiecare santulet facut de insecte, scotandu-le afara si consumandu-le.

In general nu este atacata de pradatori, acestia fiind tinuti la distanta de ciocul sau puternic.
Papagalul

Papagalul isi are originile in Africa, America de Sud, pe Amazon, Australia, in Noua Zeelanda si in insule din sudul Pacificului. Se poate intalni in padurile tropicale, in zonele calduroase si umede. Dupa ce a fost descoperit de oameni el a fost transformat in animal de casa si raspandit cu rapiditate in intreaga lume.

Are un cap mare, cu ciocul curbat, puternic, asemanator cu un carlig la capat, gatul scurt, picioare puternice cu 2 degete in fata si 2 degete in spate, ceea ce ii foloseste la catararea eficienta in copaci.

Comments off

Animale domestice


Ordinea cronologica (probabila) de domesticire a animalelor, cu raspandire geografica pe întreaga planeta:

- Cainele – puii de lup ar fi fost alaptati cu lapte de catre femei; omul era înca nomad.

- Oaia si capra – domesticire ca şi puii de lup, alaptare de catre femei; omul înca nomad, migra din loc în loc, în cautare de pasuni pentru oi si capre.

- Magarul – puii de magari salbatici alaptati cu lapte de capra sau de oaie; omul era înca nomad.

- Calul – din cai salbatici; domesticire ca şi magarul; omul era înca nomad.

- Porcul – din porci mistreti, alaptati cu lapte de oaie sau de capra; omul devenise sedentar.

- Vaca – din bovine salbatice; domesticire ca si magarul si calul; omul devenise sedentar.

- Gaina, porumbelul si pisica – au venit ele la om, gasind mai usor mancare în preajma gospodariei omului.

Alte animale domesticite au o raspandire geografica locala, cum ar fi camila, dromedarul, lama, iakul, elefantul şi renul.

Comments off

Pisici

Siameza
Originara din Siam (noua Thailanda), Siameza reuseste sa se faca remarcata prin eleganta, supletea si temperamentul sau. In ciuda diferitelor incercari ale vremurilor, Siameza ramane una dintre cele mai raspandite si indragite rase de pisici din Europa. Vioiciunea si afectuozitatea sa o fac un companion captivant, care se va adapta cu usurinta la multiplele schimbari ale vietii cotidiene si de familie.

Istoricul si originea
Siameza era cunoscuta demult in Siam (noua Thailanda), fapt atestat de prezenta reprezentarilor destul de similare cu Siameza intr-un manuscris provenit din timpul Ayudhei, numele capitalei Siamului intre 1347-1767, manuscris ce se gaseste in muzeul din Bangkok si unde sunt descrise doua varietati de Siameza: una, Siameza regala (pisica regala a Siamului), supla, zvelta, cu extremitatile de un colorit mai inchis si restul de culoarea fildesului si alta varietate de culoarea ciocolatei, cu extremitatile de o tenta mai inchisa, similara Burmezei de astazi. Aceste pisici erau considerate paznicii templelor, mandria Siamului si oricine ar fi indraznit sa fure sau sa faca contrabanda cu acestea era pedepsit cu moartea.

Cunoscuta odinioara ca si pisica regala a Siamului frumoasa si fascinanta Siameza era prezenta doar la curtile regale si in templele Siamului. Exista diferite povestioare cu privire la coada in forma de carlig a Siamezei, potrivit carora printesele isi insirau pe ele inelele, iar pisica isi facea coada carlig pentru a nu exista posibilitatea de a le pierde.

Se spune ca strabismul, o alta caracteristica a primelor Siameze, se datora faptului ca aceste pisici erau paznici de nadejde ai templelor Siamului avand sarcina de a supraveghea obiectele de cult din acestea. Pentru a-si indeplinii atributiile, pisica se incolacea in jurul vaselor pretioase si nu le scapa din ochi. Multe dintre exemplarele initiale prezentau strabism convergent si anomalii ale cozii, aspecte initial acceptate de standard, dar cu timpul excluse.

In 1793, exploratorul german Simion Pallas face referiri in consemnarile sale cu privire la Siameza. Nu se cunosc cu certitudine stramosii salbatici ai Siamezei, dar asa cum reflecta ii si numele, regiunea de origine este Siamul.

Primele exemplare aparute in comparatie cu cele ce reprezinta rasa de astazi prezentau un aspect exterior mai rustic, mult apropiat de cel al tipului european, contrastul dintre coloritul extremitatilor si cel al restului corpului nefiind marcant, albastrul ochilor mai putin intens, capul mult rotunjit. Astfel, prin programele de selectie s-a reusit ameliorarea coloritului si aspectului blanii si accentuarea culorii albastre a ochilor.

Siamezele reusesc sa se faca cunoscute si ajung in Occident abia la sfarsitul secolului al XIX-lea. Primele exemplare au fost privite cu suspiciune datorita parului scurt, aspectului prea exotic pentru gustul european si a constitutiei prea fine. Doi subiecti de origine necunoscuta au fost prezentati in 1871 intr-o expozitie la Crystal Palace, Londra, aparitie ce a dus la reactii variate in lumea iubitorilor de feline. In 1885, in alta expozitie sustinuta la Crystal Palace, Siameza era premiata cu titlul de cea mai frumoasa pisica dintre cele cu par scurt. In 1890, primele exemplare de Siameza sunt importate in Statele Unite si Marea Britanie. In 1892 a fost stabilit primul standard pentru rasa Siameza de catre GCCF (Governing Council of the Cat Fancy), in Anglia. In 1914, Siamese Cat Society of America stabileste standardul rasei, fiind acceptat de catre CFA in 1927.

Siameza este acceptata de urmatoarele organizatii si oficii internationale: American Association of Cat Enthusiasts (AACE), American Cat Association (ACA), American Cat Fancier’s Association (ACFA), Canadian Cat Association (CCA), Cat Fanciers’ Association (CFA), Cat Fanciers’ Federation (CFF), The International Cat Association (TICA), Traditional Cat Association, Inc. (TCA), United Feline Organization (UFO).

Aspectul exterior si dimensiunile
Cea mai frapanta trasatura a Siamezelor (in afara ochilor lor mari si albastri) este coloritul lor caracteristic, numit colourpoint sau pointed. Astfel, corpul pisicii este intotdeauna de o nuanta mai deschisa, in timp ce extremitatile, fata, coada, urechile si labutele (points, extremitatile) sunt intotdeauna de o culoare mai inchisa. In urma unor studii s-a ajuns la concluzia ca distribuirea pigmentatiei se face si pe baza diferentei de temperatura. Astfel, extremitatile a caror temperatura este usor mai scazuta, se pigmenteaza mai accentuat.

Cat Fanciers Association (CFA) recunoaste doar patru varietati de culoare la Siameza, respectiv, seal point, blue point, chocolate point si liliac point. Cu toate acestea, alte asociatii feline accepta si alte varietati, cum ar fi: red point, cream point, cinnamon point, fawn point, tortie point, lynx point si tortie lynx point. In cadrul CFA, aceste varietati de culoare ale Siamezei sunt considerate ca apartinand unei rase distincte numita colorpoint cu parul scurt. Siameza se incadreaza in grupa pisicilor cu parul scurt. Varianta cu parul lung este considerata o rasa distincta, numita Balineza sau Javaneza, in functie de desenul blanii.

Exista doua tipuri conformationale. Siameza de expozitie este caracterizata printr-un corp alungit, elegant, zvelt, linii ascutite si rafinate si un cap alungit, ascutit, de forma conica. Urechile sunt mari proportional cu capul si ascutite, ochii oblici si migdalati, iar coada este mai groasa la baza, conica si similara unui bici.

Tipul traditional de Siameza (de asemenea cunoscut si ca Applehead) este reprezentat printr-o pisica de talie medie spre mare, robusta cu corpul musculos si o osatura puternica. Capul este mai degraba rotund decat conic, iar urechile sunt de dimensiuni medii, rotunjite la varfuri.

Personalitatea
Siamezele sunt recunoscute pentru talentul lor de a comunica cu tovarasii lor umani. Daca va doriti sa aveti parte de liniste si pace cand va intoarceti istoviti de la servici, aceasta rasa s-ar putea sa nu fie o idee prea buna. Mieunatul prelung al Siamezei poate fi un pic enervant pentru unii, dar crescatorii de Siameze apreciaza abilitatea rasei de a comunica. Siamezele sunt maiestre in manipularea afectiva a stapanului lor. Siamezele sunt sociabile si dependente de companionii lor umani. Sunt inteligente si loiale, pretinzand atentie, afectiune si implicare activa in viata lor. Daca sunt lasate singure prea des, se intristeaza si isi pierd din vivacitatea caracteristica. Odata ce v-ati creat o relatie puternica cu acestea, puteti sa fiti sigur ca veti avea un companion iubitor si devotat pe viata.

Relatiile cu familia si casa
Foarte energica, cu o capacitate mare de reactie, Siamezei ii place sa fie intotdeauna in centrul atentiei. Sociabila si afectuoasa, nu-i place sa stea singura. Se adapteaza foarte bine la viata de interior, creindu-si anumite tabieturi. Isi stabileste o relatie puternica cu unul dintre membrii familiei, pe care il va urmari necontenit, putand deveni posesiva si geloasa. Este toleranta cu alte animalute de companie si cu copiii, atata timp cat simte ca ea este cea mai importanta. Aspecte particulare

Siamezele au nevoie de o minima ingrijire. Blana lor este foarte scurta, deasa si aderenta la corp, fara substrat de puf. Piepatanul lor favorit este chiar mana dumneavoastra, care se mangaie bland corpul. De asemenea, puteti utiliza o perie cu peri de cauciuc, astfel ca periindu-le o data pe saptamana le veti mentine blanita curata si lucioasa. Siameza este o pisica care naparleste moderat.

Boli si afectiuni curente
Siamezele sunt, in general, pisici sanatoase, dar, ca si in cazul altor rase pure, la unele linii au fost constatate anumite perdispozitii genetice. Unele Siameze sunt predispuse gingivitelor, amiloidozei (boala distrofica a ficatului) si cardiopatiilor.

Cu o alimentatie adecvata, miscare, ingrijire medical veterinara (vaccinari, deparazitari, controale periodice, etc.) si afectiune din partea stapanului, Siamezele vor fi longevive.

Siamezele sunt tinta afectiunilor curente specifice felinelor in general, fara o frecventa crescuta a uneia dintre ele. Masculii nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie avuta o atentie sporita asupra alimentatiei si aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Dupa o anumita varsta, in functie si de individ, au tendinta de a depune tartru dentar, cu predilectie pe molari si carnasiere.

Ideal este ca dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele sensibilitati si pentru a incerca remedierea acestora printr-o alimentatie corespunzatoare sau cu ajutorul unui tratament adecvat.

Speranta medie de viata a Siamezei este de 12-15 ani.

Comments off

Ursul carpatin

Numarul ursilor bruni este in continua scadere, fiind estimat la circa 100.000 de exemplare. Conform World Wide Fund for Nature este urgenta nevoie de programe de protectie pentru aceasta specie.

Ursul brun frapeaza prin aspectul si talia sa. Se diferentiaza de celelalte rase de ursi prin dezvoltarea excesiva a musculaturii cefei si spatelui, dandu-i aspectul unui animal cocosat. Este animal plantigrad, calcand pe toata talpa piciorului, similar omului. Centrul de greutate se afla in laba piciorului.

Animal corpolent si musculos, urusul carpatin prezinta un cap lat, masiv, de forma rotunda spre ovala. Fruntea este bombata. Nasul este scurt, conic, urechile rotunjite, iar ochii mici, oblici, cu pupila rotunda si irisul colorat in tandem cu coloritul blanii. Gatul este scurt, gros si musculos. Spatele este bombat, usor inclinat catre omoplati. Coada este scurta si puternica (ciot). Picioarele sunt lungi, puternice, musculoase si sunt prevazute cu talpi scurte (pana la 30 cm). Laba picioarelor este prevazuta cu gheare curbate, puternice. Ghearele de la nivelul membrelor anterioare sunt mai lungi (formand adevarate cangi).

Blana este deasa alcatuita din peri moi, mai lungi pe fata, abdomen si fata interna a membrelor. Lungimea firului de par variaza in functie de anotimp, fiind mai lung (8-9 cm) in lunile decembrie-aprilie-mai si mai scurta in lunile iulie-septembrie. Ursul tanar prezinta un guler alb ingust, cu marginile bine delimitate, care, o data cu inaintarea in varsta, se lateste, devenind galben, galben-cafeniu, pana se inchide la nuanta blanii. Culoarea blanii variaza de la cafeniu deschis pana la negru. Culoarea labelor poate fi de la negru la maro-ciocolatiu, cenusiu, rosu sau maro deschis, in functie de aria de raspandire.

Cel mai mare urs in viata, ursul de Kodiak, traieste pe coasta Alaskai si prezinta o greutate corporala de pana la 800 kg si o inaltime de circa 3 m (ridicat pe picioarele din spate).

Simturile auzului si mirosului sunt foarte bine dezvoltate. Vazul este deficitar, astfel ca ursul se orienteaza cu ajutorul celorlalte simturi. Masculii sunt mai inalti (pana la 1,9-2,5 m) si mai masivi (140-320-850 kg), in comparatie cu femelele (100-200-450 kg). Ursul carpatin prezinta un mers lent, cu capul coborat intre omoplati, privind catre sol sau intr-o parte. Se poate catara in copaci si poate alerga in salturi mari. In coborare, pe pantele abrupte se rostogoleste, iar in urcare se descurca binisor.

Comportamentul si modul de viata

Sunt animale solitare, care-si strabat teritoriul din primavara pana toamna in cautarea hranei. Devin mai sociabili in timpul sezonului de imperechere, intre lunile mai-iulie. Nu au dusmani naturali, cu exceptia omului, lupului sau a cainilor ciobanesti, evitand animalele cu care nu se poate hrani. In lunile reci, ursii carpatini se retrag in zonele stancoase, greu accesibile omului, in pesteri sau in gropi sapate in pamant, pentru a hiberna. Pestera sau spatiul ales pentru hibernare prezinta intotdeauna orificiul de iesire ingustat si bine ascuns. In aceasta perioada, functiile lor vitale sunt mult diminuate pentru a economisi energie, temperatura corporala li se diminueaza cu circa 40grade C, iar necesarul de substante esentiale provine din rezervele de grasime din timpul verii. Inainte de patrunderea in barlog, ursul consuma plante purgative, dupa care consuma scoarta de rasinoase in amestec cu diferite plante care vor forma un adevarat dop la nivelul orificiului anal, astupand complet rectul. In barlog, ursul sta cu capul orientat spre iesire pentru a-l parasi in caz de pericol. In interiorul barlogului isi amenajeaza patul format din muschi si cetina, acoperind din interior si intrarea, lasand doar o deschizatura pentru aerisire. Fiecare individ are barlogul lui. In primavara, dupa ce iese din barlog, ursul consuma plante purgative si multa apa in vederea eliminarii dopului rectal. Ursul nu ataca decat daca se simte amentintat sau daca este ranit. Ursoaica este mai agesiva, in special daca este insotita de progenituri. In momentul atacului, ursul se ridica pe picioarele din spate si scoate un muget caracteristic, atacand in mod special capul victimei. Cu o singura smucitura isi poate scalpa victima.

Habitatul si aria de raspandire

Diferitele subspecii de urs brun se gasesc in nordul Asiei, Japonia, Canada, Statele Unite si aproape in intreaga Europa. In Statele Unite, ursul brun este cunoscut sub denumirea de ursul Grizzly deoarece varfurile firelor sale de par sunt argintii. Este un animal cu o mare putere de adaptare la diferite habitate, de la campie la paduri si zone subalpine. Prefera zonele montane inpadurite, greu accesibile, cu copaci doborati sau stanci, dar si pe cele de deal, bogate in livezi cu pomi fructiferi. Ca si in cazul altor mamifere salbatice, ursii isi desemneaza teritorii, de regula, foarte largi (in functie de sursa de hrana), care includ vai, cursuri de apa, stancarii si desisuri de padure. Fiind animale solitare, au tendinta de a-si evita confratii, existand rare situatii in care isi incalca reciproc teritoriile.

Hranirea

Ursul carpatin este un mamifer omnivor, preferand carnea. Se hraneste cu plante (jir, ghinde, castane, fructe de padure), insecte (furnici), melci, peste, pasari, mamifere, hoituri. O mare parte din alimentatia sa este compusa din radacini, graunte si ierburi. Este recunoscut ca un pradator al campurilor de cereale, cartofi sau varza. Similar copiilor, adora dulcurile. Este innebunit dupa fructele de padure (zmeura, afine, macese, mere padurete) si alte fructe, dar cel mai mult ii place mierea. Daca le este foame ataca elani, cerbi si caprioare. Cand nu-si gaseste hrana necesara in padure, coboara pana aproape de orase sau la marginea satelor, scotocind prin gunoaie sau facand adevarate masacre in curtile gospodarilor si in stani. Nu sunt legende povestirile potrivit carora ursul o ia la fuga cu o oaie sau cu o vaca la subtioara. Ursul strabate kilometri intregi in cautarea hranei (pana la 100 km), revenind intotdeauna pe teritoriul creat pentru a hiberna.

Tipul de hranire depinde in mare masura si de varsta exemplarului. Astfel, ursii tineri se hranesc cu predilectie cu ghinda, jir, mere padurete, zmeura, afine, miere de albine, iarba frageda, ovaz, porumb si diferite radacini (alimentatie preponderent vegetala), in timp de ursii adulti (cu experienta in ale vanatorii) consuma peste (sunt innebuniti dupa somon), pasari si ouale acestora, oi, vite si rumegatoare salbatice (elani, caprioare), iar, la nevoie, se hranesc si cu cadavre care n-au intrat inca in putrefactie. Ursul este considerat cel mai mare pradator de la noi din tara, dar, cu toate acestea, are si el dusmanii sai de temut: omul, lupul, cainii ciobanesti.

Aspecte particulare

Masculul traieste intotdeauna izolat, in timp de ursoaica nu-si paraseste niciodata puii pana pe la varsta de 2-3 ani, formand o familie.

Viata reproducatoare:

- maturitatea sexuala este atinsa de ambele sexe aproximativ in aceeasi perioada (la varsta de 3 ani). Masculii sunt mai tardivi, devenind deplin adulti in jurul varstei de 8-10 ani;

- sezonul de imperechere este in lunile aprilie-mai sau mai-iulie;

- femela se poate imperechea cu mai multi masculi, astfel ca paternitatea este foarte dificil de determinat, puii putand prezenta tati diferiti;

- ursoaica fata de regula o data la doi ani;

- gestatia dureaza in medie 7-8 luni, ursoaica dand nastere la 1-3 pui, in perioada ianuarie-martie;

- puii se nasc orbi si cantaresc in medie 400-500 grame si 20-25 cm lungime. Ochii se deschid dupa 25-30 de zile de la nastere. Ies din barlog abia la varsta de 2-3 luni, dar sunt alaptati si ingrijiti de mama pana toamna tarziu (pana la varsta de 1½ ani);

- dupa varsta de 2-3 ani, puii isi parasesc mama in cautarea de teritorii proprii.

Vanatoarea:

- ursul este protejat de lege, fiind pe cale de disparitie in Europa;

- in Romania, ursul se vaneaza limitat si numai in cazul in care exista o suprapopulatie, fiind permise numai anumite sezoane, respectiv, intre 15 martie-15 mai si 1 septembrie-31 decembrie;

- metode de vanatoare: goana, dibuitul si panda. Este interzisa vanarea ursilor din observatoare inchise si este de preferat sa nu se foloseasca nadirea;

- trofeul este reprezentat de blana si craniu si neconventional, de osul penian.

Speranta de viata a ursului carpatin este, in medie, de 30-35 de ani, fiind mai scazuta in cazul femelelor (20-25 de ani).

Comments off

Lupul

Lup
Din cauza distrugerii habitatelor, schimbarilor de mediu, persecutiei din partea omului, lupii cenusii se mai gasesc astazi doar in cateva regiuni ale Statelor Unite, Alaska, Canada, Europa si Asia.
Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer salbatic, robust si suplu, de talie mare. Dimorfismul sexual nu este pronuntat. Lupul este un animal digitigrad, calcand pe pernitele degetelor, care sunt prevazute cu unghii neretractile. Capul, similar unui caine de talie mai mare, este prevazut cu un bot lung (10 cm), triunghiular, ornat cu mustati, lungi si dese. Ochii sunt putin oblici, mai departati in comparatie cu cainele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparatie cu cainele, ascutite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltati. Gatul este puternic, ornat de un guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adanc si suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ scurta si groasa. Picioarele puternice si musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare par mai inalte decat cele posterioare. Urma lupui este similara celei a unui caine de aceeasi talie, dar usor mai alungita. Degetele sunt imprimate mai strans, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decat la caine. Cand sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zapada este greu de estimat numarul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenusiu (sur) pana la brun-cenusiu, functie de subspecie si de aria de raspandire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul foarte des, lanos, moale, profund, de culoare galbui-cenusie si altul mai lung, aspru, avand varful negru, numit spic si care da coloritul blanii. Exista o diferenta intre invelisul pilos in sezonul estival si cel din timpul iernii. Blana “de vara” este mai inchisa la culoare, mai scurta si mai rara, in timp ce cea “de iarna” este de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf abundent. In Romania, lupii prezinta o culoare cenusiu carunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adauga coada de circa 0,8 m. Greutatea corporala depinde in functie de sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si, in mod exceptional, pana la 70 kg.

Speranta medie de viata a lupilor este de 15-16 ani. Varsta se poate aprecia cu aproximatie dupa tocirea dintilor.

Comments off

Animale salbatice

Capra neagra (Rupicapra rupicapra), o adevarata mandrie a tarii noastre, salasluieste pe crestele alpine, greu accesibile chiar si celor mai experimentati alpinisti. Mamifer erbivor prin excelenta, capra neagra isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul dintre piscurile din Carpati. In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la altitudini de peste 1800 metrii. Odata cu sosirea iernii, capra neagra coboara la altitudini mai mici (sub 1100 metrii), unde se poate adaposti in padurile montane, dar va ramane aproape de pantele stancoase ale muntilor.
Capra neagra este mamifer cu aspectul exterior similar caprei, dar apartine unui gen propriu si este mai strans inrudita cu goralul (antilopa indiana) decat cu caprinele. Caprele negre sunt animale cu trasaturi distinctive.

Blana de vara a caprei negre, scurta si moale, este aproape in totalitate de culoare maro-roscat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este formata din fire de par de protectie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acopera un strat profund de puf dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai deschise la culoare. Coama de culoare inchisa si formata din peri lungi pleaca de la ceafa prelungindu-se pe linia spinarii si terminandu-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai inchisa. Maxilarele, obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot, se sesizeaza o dunga neagra. Cornele negre si ascutite sunt prezente la ambele sexe, ridicandu-se vertical din varful capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele sunt mult mai goase si mai arcuite in comparatie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o lungime de pana la 32 cm.
Speranta de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au intalnit si exemplare mult mai longevive.

Leave a comment »

tigru

tigru

tigru


Cred că am mai scris o dată despre ce simt când văd filme cu animale şi că nu suport să le văd chinuite. Mai bine mă uit la criminali în serie şi filme horror, astea nu mă emoţionează ca şi cele cu animale. Orice suferinţă – chiar şi în film – mă dă gata.
Astă seară am văzut pe Cinemax “Two brothers“, a lui Jean Jaques Annaud. Minunate animale. Tigrii, caii, câinii şi delfinii sunt preferaţii mei.

Comments off

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.